Casă, dulce acasă…

Lungul meu drum către acasa, în Stanciova, a pornit de lângă Dunăre, din Galați, a trecut prin Amsterdam, Timișoara, Lyon, Timișoara, Brussels, Timișoara, Muenchen, Soest, Timișoara, Stanciova, Sibiu. Acestea au fost orașele în care sau pe lângă care am locuit. În 2009 am ajuns cu un microbuz de la Sibiu, am descărcat mobila IKEA, valizele cu haine și vreo 6 cutii cu cărți și mi-am zis că din casa 129 mă voi mai muta vreodată decât peste vale, pe dealul de vis-a-vis. Adică în cimitir.

Evident, viața nu e niciodată simplă și activitatea profesională m-a mai purtat prin diverse locuri. Relația cu Timișoara (zisă și zona industrială a Stanciovei :) ) a rămas și va fi în continuare foarte strânsă. În ultimul an am lucrat intens și în zona Sighișoarei unde mă simt foarte bine și împlinită profesional. Dar acasă rămâne acasă și locul acesta este Stanciova.

Articolul meu nu este o odă adusă localității. Mă întorceam într-o seară din Gogenova (partea de est al dragului nostru sat) și mă întrebam (în timp ce îmi testam cizmele noi de cauciuc prin bălți și noroaie), dacă ar fi să analizez puțin mai sistematic, ce face Stanciova să fie atât de puternic ”acasă” pentru mine?

Mintea mea nu se poate abține să nu o facă pe deșteapta și îmi șoptește tot felul de chestii savante gen ”sentimentul de apartenență și atașamentul față de un loc anume sunt un construct psiho-social strâns legat și de identitate”; ”sensul identității oricărui individ este determinat într-o mare măsură de explorările și de asumările pe care individul le face în privința unor anumite trăsături personale și sociale” (Paradigma „Neo-Eriksoniană” a status-ului identitar). ȘȘȘȘȘȘȘ, gata minte dragă, știu că ai terminat o facultate de profil dar chiar nu e nevoie de un eseu de psihologie socială :) !

Revenind la trăiri subiective şi cuvinte fără pretenții, spun așa:

• Locul acesta a devenit ”acasă” în timp. La început a fost o utopie (ideea de a trăi într-un ecovillage așa cum e gândit cuvântul acesta în engleză, străin de realitatea din România). Mulți ani (2001-2009) a fost o luptă cu lipsa de experiență, cu frustrarea de a vedea lucrurile mișcându-se prea încet, cu îndoiala (oare a fost o decizie bună?), cu renunțarea (în 2008 plănuiam să vând casa și să o iau de la capăt pe Valea Hârtibaciului, lângă Sibiu), cu așteptările nerealiste (la Stanciova voi fi fericită) sau cu dezamăgirile (în sezonul rece e urât, plin de noroaie și m-am săturat de șoareci și de mirosul lor în casă) .
• Bucuria de a fi aici a evoluat împreună cu propria mea evoluție personală. Crizele enumerate mai sus plus altele trebuia să fie depășite iar stările de echilibru atinse și împăcările cu mine însămi s-au acumulat în noua mea persoană de care sunt foarte mândră.
• Cea mai importantă evoluție a mea ca persoană este trăirea în majoritatea timpului în momentul prezent, cu auto-explorarea conștientă pentru a pune ordine în trecut și în anxietățile sau așteptările față de viitor. Nu am atins starea de buddha și nici nu o caut cu tot dinadinsul. Dar simplul fapt de a trăi în prezent (iar grădina, animăluțele, norii purtați de vânt și ploile mi-au fost cei mai plăcuți maeștri) mi-a îmbunătățit radical calitatea vieții.
• Stanciova nu ar fi fost nimic din ceea ce este acum pentru mine fără experienţa comunităţii – atât orăşenii mutaţi aici cât şi localnicii. Experiența de ”acasă” înseamnă acum, la modul concret, mesele împreună, discuţiile şi poveştile, experienţa de a fi cu ceilalţi în momente magice – la foc sub cerul plin de stele sau într-o casă primitoare, călduroasă la propriu şi la figurat.

Şi pentru că o fotografie poate spune mai multe decât o mie de cuvinte, continui povestea mai jos, în imaginile cele mai dragi adunate de-a lungul timpului.

Drumul spre sat, serpuind molcom printre dealuri

Un sat in care, aparent, nu prea sunt case

Cai si gaste, animale care mi-as dori sa nu dispara niciodata de pe ulite

Acasa

Gradina, locul in care mi-am infipt adanc radacinile

Dragostea pentru loc trece prin stomac. Bunataturile locale creaza dependenta si adanca suferinta cand nu le am pe masa

Magia serilor de vara

Vecinii mei, oameni ce nu stau locului nicio clipa

Batrani din sat la intrarea in biserica sarbeasca

Si tovarasele lor

Sura cu prieteni, asa ii sade cel mai bine

Bobi, maestrul meu in „bucurie spontana”

Cu caruta si manjii liberi printre dealuri