Au venit albinele

Anul trecut cam pe vremea asta tocmai terminam de construit un stup Warre, activitate nu tocmai dificilă pentru că e proiectat în așa fel încât să nu fie nevoie de cine știe ce lucrări deosebite de tâmplărie ca să-l faci.

Din păcate, stupul a rămas nepopulat timp de un an pentru că m-am bazat pe un apicultor local care nu prea s-a ținut de cuvânt.

În sfârșit. A mai trecut un an și am făcut până la urmă rost de albinele mult așteptate de la un apicultor tare simpatic din Dumbrăvița pe nume Ștefan. El mi-a scuturat 6 rame de 3/4 (orice ar fi însemnând asta) de albine într-o cutie Warre pe care am închis-o cu pânză.

Când am ajuns la Stanciova, am ținut câteva ore albinele la răcoare în grajd ca să se mai liniștească după lungul drum. Până când albinele s-au răcorit, tocmai a ajuns la noi un prieten pe nume Andrei, așa că am avut încă două mâini de ajutor.

În poza de mai jos puteți vedea restul stupului pe jos, cu acoperișul demonotat și cutia cu albine la mine în brațe, cu o pânză foarte apretată în partea de sus (așa-i modelul) și cu o pânză roz în partea de jos, ca să fie cutia închisă și să nu fugă albinele.

Am montat stupul, cu pânza roz încă în pozție. Poate că ar trebui menționat aici că, la sugestia lui Flavian, pe podeaua stupului am pus o farfurie cu miere, cadou de bun venit din partea mea, ca să nu cumva să plece, să aibă ceva de lucru și să se obișnuiască acolo.

După asta, Andrei le-a afumat un pic în timp ce eu dezlipeam banda adezivă care ținea pânza roz.

Următoarea etapă nu este pozată pentru că am participat toți trei: Andrei afuma, eu am ținut cutia ridicată câțiva milimetri și Irina a tras încetișor pânza roz dintre cutii.

Cred că n-au trecut mai mult de vreo 2 minute și deja au început albinuțele să iasă prin urdiniș, un pic dezorientate, normal.

Eram cam neliniștit fiindcă mi se părea că doar ies și nu intră deloc, dar după câteva ore m-am întors și păreau să fie număr cam egal de albine care intră și care ies.

După asta am fost la plimbare prin pădure și l-am sunat pe Cezar să mă laud, el m-a avertizat că albinele uneori te înțeapă în față, și normal că după ce m-am întors acasă, asta chiar s-a întâmplat când m-am dus să mă mai uit la ele și m-am apropiat prea mult. În sfârșit, mă așteptam la înțepături, nu-i nici o surpriză aici. Măcar mi-a fost încă o dată confirmat faptul că nu reacționez prea rău. Cezar m-a mai atenționat că-i posibil să nu fie o idee grozavă să hrănești albinele cu miere pentru că ar putea să ia boli de la albinele care au făcut mierea, așa că pe viitor m-am gândit să le dau sirop cu zahăr, când o fi nevoie.

Sâmbătă a fost vreme frumoasă și probabil că au reușit să mănânce ceva și din flori, dar duminică a bătut vântul și a plouat în așa fel încât, când am mers să le vizitez, stupul părea abandonat. L-am deschis repede, și le-am găsit, săracele toate ghemuite într-un colț.

Așadar, văzând că nu pot ieși să-și caute de mâncare, Irina le-a pregătit un sirop de zahăr, și le-am schimbat farfuria de ieri în care fusese miere cu una nouă cu sirop de zahăr. Evident că mierea era complet linsă și au rămas în urmă niște fulgi minusculi care n-am avut cum să aflu ce erau până când nu am gustat: ceară (transpirație de albine).

Prognoza meteo e destul de nasoală pentru azi și zilele următoare. Se pare că plouă până joi, deci ne pregătim să mergem din nou pe deal să le dăm de mâncare și o să facem asta zilnic până când se termină ploile.