Zi cu chiftele

Multă, multă leurdă, din nou. Poate vă plictisiți voi, cititorii, de ea înaintea noastră. Sau poate invers.

Nu știu cum se face dar tot îmi mai vine, periodic, o poftă cruntă de chiftele. Când eram mică și mâncam la ai mei se găteau adesea chiftele, carne fiartă sau limbă cu cartofi natur și diverse sosuri- de roșii, de usturoi, vișine, gutui, tot felul, după moda șvăbească, introdusă de taică-meu. Dimineața, după câteva file citite din cartea lui Radu Anton Roman, făcând în minte inventarul cu ce avem în „cămară” am avut revelația: avem tot ce-i necesar pentru chiftele, cartofi natur și sos de roșii. Ba chiar cu mărar proaspăt presărat deasupra!

Dar să nu credeți care cumva că avem carne tocată. Nu-nu, până acum nu m-a lăsat Gab să iau carne tocată de-aici, de la magazin, și probabil bine a făcut. Plus că nici frigiderul nu-l avem încă. Dar în loc de carne avem leurdă, berechet!

Să vă povestesc, așadar.

Chiftele cu leurdă, cartofi natur și sos de roșii:

Pentru două persoane e nevoie de:
  • 6-8 cartofi medii, din cei albi
  • 1/2 litri bulion de casă (sau suc de roșii cumpărat, dacă altfel nu-i)
    făina să fie la îndemână: o lingură-două pentru sos, mai multicică pentru chiftele
  • o mână de leurdă
    două felii de pâine albă, mai veche dar nu uscată de tot
    niște bulion
    vreo două linguri de gris
    o linguriță bicarbonat de sodiu
  • opțional, niște nucă măcinată sau semințe de floarea soarelui sau, cum am făcut eu, o mână de boabe de soia prăjite în prealabil și mărunțite în mojar cu ocazia chiftelelor
  • un cățel de usturoi, dacă nu vă ajunge leurda
    un ou
    pesmet
    de vreți și aveți-semințe de susan
    sare
  • Ulei pentru prăjit.

Cum am făcut?

Am curățat cartofii, i-am tăiat în sferturi, pe lung și i-am pus la fiert în apă cu sare. Când a clocotit apa am trântit și leurda în apă, peste cartofi și-am pus capacul. Am lăsat vreun minut, până s-a dezumflat și muiat un pic, apoi am scos-o ușor din apă cu un clește de-ăla de bucătărie și-am lăsat-o la răcit. Cartofii i-am lăsat la fiert până s-au pătruns, dar- grijă mare! – să nu fiarbă prea mult că se înmoaie prea mult și se crapă, apoi e păcat de ei.

Am pus într-un bol feliile de pâine, am turnat nițel bulion peste și le-am lăsat să se înmoaie bine. (Teoretic dacă-i prea mult lichid se stoarce excesul, dar eu n-am fost pe fază, mi-a ieșit cam moale și-a trebuit să pun mai mult gris) Am tocat mărunt leurda, usturoiul și-am mărunțit boabele de soia, apoi toate le-am trântit peste pâinea moale ca o pernă, să se bucure toată lumea. O linguriță de bicarbonat, apoi a intrat și un ou la petrecere. Le-am amestecat bine și-am pus o lingură de gris. Să știți că grisul își face efectul de absorbant de lichid dacă stă mai mult în compania lui, măcar vreo zece minute. Așa că le-am lăsat, că nu era altă grabă decât foamea ce începea să zgârie ușurel prin stomac.

Când am considerat că nu mai pot aștepta (și grisul a absorbit suficient din lichid astfel încât compoziția avea o consistență mulțumitoare pentru a forma din ea chiftelele) am luat două farfurii, una cu făină și una în care-am pus pesmet și susan (bine, eu de fapt am pus gris si susan că n-am avut pesmet, dar mai bine-i cu pesmet), am format biluțe cam cât o nucă, le-am trecut prin cele două farfurii- întâi făina, apoi pesmetul, și într-un final le-am pus în tigaia cu ulei încins, să se rumenească. Grijă să nu le ardeți! Dacă se fac prea repede, dați focul mai încet. Odată rumenite și crocante, se scot pe-o farfurie cu șervet și se rabdă până la masă, că acuma oricum ard.

Mai e de făcut doar sosul. Ăsta țin minte că, făcut de bunică-mea, șvăboaică în toată regula, era așa de simplu și de gustos încât puteam să-m mănânc și rece, din frigider, a doua zi. Mereu punea în crăticioare mici tot ce rămânea de la prânz: o adevărată cutie cu comori era figiderul ei :)

Cum se face? Niciodată, nici eu, nici părinții mei nu l-au nimerit chiar cum îl făcea ea. Cred că nu punem așa de multă făină, sau destul zahăr, sau cine știe ce taină are ea și noi n-o cunoaștem?

Oricum, în teorie e extrem de simplu. Într-o crăticioară cu fund mai gros se pune la încins o lingură de ulei – de floarea soarelui, n-are nici un sens să ne boierim cu de-ăl de măsline. În ulei se desface o lingură -sau două- de făină. Eu am pus ce-a rămas în farfuria de la chiftele, să nu se piardă. Se-amestecă bine și repede și cu sticla de bulion foarte la îndemână. După câteva secunde – vreo 10-20, așa, să nu se ardă făina, se începe turnatul bulionului, treptat-treptat, amestecându-se în continuu. Imediat se întărește făina, așa că-i important să dați întruna, și cu bulionul, și cu lingura de lemn. Dacă tot amestecați, aruncați și-o linguriță de zahăr, și gustați să vedeți dacă-i trebuie sare. Dacă bulionul e foarte sărat e posibil să nu fie nevoie. Gustați, dar să nu vă ardeți! Sosul e indicat să fie un pic dulceag, așa că mai puneți și zahăr dacă vă pare prea acru.

Când are consistența unei budinci mai moi, dar nu foarte moale, puteți opri focul, să puneți masa, să tocați mărarul de pus peste cartofi și să vă bucurați în tihnă de gusturi, arome și culori. Noi așa am făcut.

Anunțuri

4 comentarii

  1. M-ati innebunit cu leurda, mi-e o poftaaaaa:):) Pe-aici n-am gasit in expeditiile mele prin padure, astept sa ajung in tara.
    Chiftelele arata foarte delicios, cred ca incerc si eu reteta cu urzici si un pic de usturoi in loc de leurda.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s