Partea I poate fi citită aici.
—————————–
Să simt legătura între mine, ce mănânc și locul de unde vine mâncarea… asta-i o chestie pe care o căutam, mă așteptam să o găsesc aici, la Stanciova, și se pare că am găsit-o. Dacă la Timișoara mă bucuram când găteam ceva cu ingrediente luate doar din piață, sau doar de la producătorul nostru ASAT, acum mă bucur mult mai des când mâncarea provine doar din sat, sau doar din grădina noastră de legume. Cu cât drumul de la…grădină până la gură e mai scurt, cu atât îmi pare mai valoroasă o masă.
De ceva vreme încoace mă gândesc că sursele de hrană sunt mult mai variate decât suntem obișnuiți să credem. Avem supermarketul, aprozarul, piața, micii producători de legume, uneori grădina părinților, bunicilor sau cea proprie, dar…hrană există și fără intervenția noastră. Abundența ei ne-a mirat și în primele luni de stat pe-aici, și ne miră încă. Pe măsură ce învăț să le recunosc, apar în ochii și la picioarele mele nenumărate plante comestibile care sunt acolo, pur și simplu.
Pe lângă plantele sălbatice pe care le îndrăgesc, am mai descoperit, de curând, frumusețea, delicatețea și prospețimea semințelor încolțite și a vlăstarilor. Semințele sunt în sinea lor extrem de bogate în nutrienți, dar în momentul în care germinează nutrienții ce stagnau în ele parcă explodează și fac artificii, transformând micile semințe într-un izvor super-bogat de vitamine, minerale și enzime de tot felul. Iar dacă se lasă mai mult, semințele devin, evident, plăntuțe. În engleză se numesc sprouts, în română vlăstari și sunt o sursa de sănătate pentru oricine, în orice anotimp, pentru că pot fi crescuți în casă, cu efort minim. Mulțumesc Iuliei pentru că mi-a detaliat pașii de transformare a germenilor de floarea soarelui în vlăstari :)
Să vă prezint, așadar, plantele care-au format vesele salata vedetă, salată care a distras atenția de la șnițelul de porc (de casă, se pare) din imediata-i apropiere:
Am început prin a spăla bine de pământ vlăstarii de floarea soarelui. Asta cu o zi înainte, și i-am pus într-un borcan la frigider, iar pe cei mai mici i-am mai lăsat să crească. Sunt așa delicați, și în fiecare zi altfel!
Tot cu o zi înainte am pus semințele de floarea-soarelui decojite la germinat. Am folosit doar o mică parte, că nu le dăduse colțul când a venit vremea salatei. Totuși, sunt mult mai crocante și parcă mai gustoase decât semințele crude și negerminate.
Tot ieri am descoperit că în locul unde era o plantă (i-men-se) de cicoare pe care o tăiasem acum ceva vreme (că n-am putut să o scot și locul ei îmi părea atunci total nepotrivit), crescuseră multe-multe frunze mici și fragede. În fotografie apare planta minus cele mai fragede frunze, pe care le-am băgat în salată. Încă odată m-a surprins puterea unei plante de regenerare.
Am cules urzici, fragede și ele, parcă ar fi urzici de martie. Tot așa… am încercat să le extermin cu ceva vreme înainte, iar ele au crescut la loc, mai dese. Oare ele nu poartă ranchiună? După ce încerc să le omor, ele mă hrănesc. Cum să nu le fiu recunoscătoare?
Le-am lăsat într-o caserolă timp de câteva ore după ce le-am cules, după care aproape că nu mai înțepau deloc. M-am purtat totuși cu mănuși cu ele, le-am tocat și le-am frecat cu sare.
Grâul ce l-am pus în salată nu era încolțit încă, de-abia acum, după vreo 24 de ore de când l-am pus la germinat a dat colțișorul. Totuși bobul de grâu se umflase și se înmuiase deja, așa că am pus și-un pumn dint-însul. Poză n-am, că am șters-o din greșeală.
Am trecut apoi la culesul de plante anuale, din grădină. Gab a adus roșii cherry, albe și roșii. Le avem de la Simona și le merge tare bine. Cele albe sunt de fapt galbene dar le spune snow-white, iar cele roșii le-am numit Roșia Montană, pentru că provin de undeva de la munte, un loc al cărui nume mereu îl uit :)
Tot gab a adus și sfecla roșie pe care am tăiat-o feliuțe subțiri. Are un gust așa de fain, crudă cum e. De alune sau de nuci, parcă. Mai apoi am mers să mai culeg și frunze de salată, de la niște plăntuțe sădite mai târziu, special pentru frunze. Soarele le mângâia blând și-o buburuză galbenă se plimba pe frunze.
Ardeii bulgărești pe care i-am plantat printre roșii au reușit să-și ia avânt după ce-am curățat roșiile de frunzele uscate, eliberând locul. Acum au lumină, fructifică și înfloresc nevoie-mare.
Tot picante sunt și frunzele și florile de condurași. Am aruncat semințele într-un colț de grădină astă-primăvară și adesea am uitat de ei. Acum, ori de câte ori vrem frunze verzi pentru salate, ei, alături de frunzele de sfeclă sunt prima opțiune. Odată au fost atacați, la fel ca guliile noastre și ale Cristinei, de fluturii de varză. Tot ce făcea parte din familia Brassica a fost afectat. Cu toate astea, atacul a trecut și plantele și-au revenit admirabil. Nu-i așa că sunt frumoase?
Nucile, la fel ca și șnițelul, le avem de la părinții lui Gab. Au un nuc excelet, care face nuci cu coajă subțire și miez sănătos. Pentru că n-am vrut să prepar termic nimic din salata asta, am lăsat și nucile crude, dar o parte din ele le-am prăjit după-amiaza pentru desertul cu arpacaș înmuiat în apă, miere, stafide, ghimbir și scorțișoară. Un sneak-preview cu ce ne-așteaptă la iarnă. Ne-am plasat între două anotimpuri, cum se și cuvine toamna: salata de vară, desertul de toamnă. Iar carnea- da, a fost bună și ea. Dacă suntem omnivori, să fim până la capăt! :)
