Experimentele în domeniul panificației au continuat zilele acestea la Stanciova nr. 258. De data asta am încercat din răsputeri să folosesc maiaua pe care-am crescut-o acum câteva luni și cu care mult timp n-am reușit să fac ceva cu adevărat bun.
Întorși de la București, unde am fost și la atelierul de făcut pâine susținut de Iulian (de fapt am ajuns doar în ziua doi, la atelierul de făcut și mâncat pizza), am mai prins niște mișcări și proporții de folosit în cazul aluatului de pâine făcut cu maia.
(Ce e maiaua asta?)
De data asta am reținut destul de ușor: la 100% făină se pune 10% maia (care e hrănită cu făină și apă, fifti-fifti), 60% apă (pentru noi, începătorii, că se poate pune și mult mai multă) și 2% sare. Sarea e importantă, că de n-o pui, nu crește aluatul.
Am mai reținut parțial și cum se împătură aluatul (ăsta nu se frământă), după metoda strech and fold. M-am mai uitat și pe net, să-mi fie și mai clar.
Bun… și uite așa, sâmbătă am făcut două aluaturi. Unul a devenit blat pentru o pizza foarte bună, zic eu, mâncată la comun cu vecinii și musafirii (câti au mai rămas pe baricade la ora la care a fost gata pizza). Iar celălalt aluat l-am compromis. Nu a crescut destul iar eu, cu nerăbdare, l-am băgat la copt în mașina de făcut pâine (programul 10, care doar coace pâinea). Rezultatul – fiasco total. De fapt coaja era foarte gustoasă, dar pâinea a rămas doar cocă semi-crudă.
A doua zi am făcut din nou aluat din 600 g de făină, pe care l-am împărțit în două. Din jumătate am făcut o lipie destul de groasă (de vreo 2-3 cm grosime), în tigaie, care a ieșit bună-bună și-am și devorat-o rapid, fierbinte fiind, iar cealaltă jumătate am băgat-o iar la copt în mașina de pâine, de data asta asigurându-mă că aluatul era crescut. Rezultatul a fost o pâinucă mică-mică, dar nu mai mică decât cea făcută din 600 g de făină de cu câteva zile în urmă, când aluatul nu crescuse deloc. Ha-HA! am zis! deci cu suficientă răbdare se poate!
Așadar, am hrănit din nou maiaua, de data asta doar cu făină de secară (i-a plăcut la nebunie, s-a înfoiat ca o gogoașă furioasă), am amestecat aluatul (600 g făină, 60 g maia, 400 g apă! -am pus mai multă decât cele 360 recomandate pentru începători, deja mă umflu în pene ;) și 12 g sare). Am pus în aluat și niște semințe de in și de dovleac, l-am lăsat un pic, apoi am început să-l împătur, din jumate-n jumate de oră, uneori poate trecea mai mult sau mai puțin, dar cred că l-am tot împăturat de vreo 5 sau 6 ori. După care l-am plasat în cuva mașinii de pâine, în bucătărie unde, la noi, e frig. Asta până seara, când l-am băgat în cameră, unde, la noi, e foarte cald. Bine… l-am pus în colțul opus sobei, deci nu cred că i-a fost prea cald. L-am lăsat așa peste noapte, iar a doua zi când m-am uitat la el crescuse mult și era plin bășici la suprafață, pe care am decis să le lăsăm în pace, că arătau haios. Am considerat că a crescut deja prea mult, așa că nu l-am mai crestat (nici n-aș fi putut, că era prea moale aluatul). L-am băgat în mașina de pâine, dar nu i-am dat drumul, ci doar am lăst-o să încălzească un pic aluatul. Nu știu de ce, dar așa mi s-a părut ok. După 40 de minute de încălzit am pornit-o pe programul de copt care durează o oră, dar habar n-am la ce temperatură.
Noroc că e în cealaltă cameră mașina și n-am simțit pe de-a întregul mirosul, că mi-aș fi pierdut mințile… Când am scos-o – arăta minunat! doar că nu mai făcuse burtă în sus, crescuse prea mult înainte – am acoperit-o și am lăsat pâinea pe noptieră, lângă mine. Dragii mei, n-a fost ușor… Cunoașteți cu toții mirosul de pâine proaspăt coaptă, știți cum e de ademenitor… Dar pâinea asta miroase și mai bine!
Ei, am reușit să n-o mâncăm înainte de a se răci. La cină am pregătit bucatele: zacuscă, brânză de oaie, șuncă de casă, ketchup-ul făcut din roșiile noastre, castraveți murați primiți chiar azi, unt și dulceață de cireșe. Apoi am tăiat pâinea și am sărit în sus de bucurie când am văzut că n-a rămas cocoasă, că e aerată, elastică, e exact cum speram să iasă! I-am făcut repede o poză și-am trecut la masă. Oh, oh, ce bunătate! Mă gândeam că n-am fi ajuns să mâncăm așa bunătăți dacă rămâneam la Timișoara. M-am mai gândit și că mâncăm prea multă pâine, dacă e așa de bună… sper că după ce ne trece entuziasmul ne mai potolim.
Așa că am mai hrănit odată maiaua, ca să pun mâine de altă pâine, căci s-ar putea să primim musafiri :)
Iulian, deși sunt convinsă că suntem pe drumul cel bun, sunt curioasă să ne zici ce părere ai?
