Au venit albinele

Anul trecut cam pe vremea asta tocmai terminam de construit un stup Warre, activitate nu tocmai dificilă pentru că e proiectat în așa fel încât să nu fie nevoie de cine știe ce lucrări deosebite de tâmplărie ca să-l faci.

Din păcate, stupul a rămas nepopulat timp de un an pentru că m-am bazat pe un apicultor local care nu prea s-a ținut de cuvânt.

În sfârșit. A mai trecut un an și am făcut până la urmă rost de albinele mult așteptate de la un apicultor tare simpatic din Dumbrăvița pe nume Ștefan. El mi-a scuturat 6 rame de 3/4 (orice ar fi însemnând asta) de albine într-o cutie Warre pe care am închis-o cu pânză.

Când am ajuns la Stanciova, am ținut câteva ore albinele la răcoare în grajd ca să se mai liniștească după lungul drum. Până când albinele s-au răcorit, tocmai a ajuns la noi un prieten pe nume Andrei, așa că am avut încă două mâini de ajutor.

În poza de mai jos puteți vedea restul stupului pe jos, cu acoperișul demonotat și cutia cu albine la mine în brațe, cu o pânză foarte apretată în partea de sus (așa-i modelul) și cu o pânză roz în partea de jos, ca să fie cutia închisă și să nu fugă albinele.

Continue reading

Ne distrăm cu fungi

Eperimentez cu brânzeturi mucegăite. Am mâncat și n-am pățit nimic.

La fel și cu bureții de prun din livadă, care nu eram 100% siguri că sunt bureți de prun (Entoloma clypeatum). Exemplarul din imagine nu-i unul tipic, dar vi-l arăt oricum:


Însă cel mai mult și mai mult mă voi bucura când o să dau peste mititelele astea:

Și la rubrica Știați că:

  • Ciupercile nu sunt nici plante, nici animale, dar sunt mai apropiate de animale decât de plante.
  • Ciupercile care pe care le vezi și uneori le mănânci sunt doar organele de reproducere ale organismului. Acesta se întinde pe mari suprafețe pe sub pământ și poate trăi sute de ani. Partea subterană a organismului se numește miceliu și arată ca niște mici firișoare.
  • Unele specii de ciuperci se hrănesc prin micoriză, trăind în simbioză cu rădăcinile unor copaci, și interconectându-i între ei, ca în Avatar.

Disclaimer: Punctele de vedere și opiniile exprimate aici îmi aparțin personal, nu implică pe nimeni altcineva, și îmi asum toată responsabilitatea pentru ele.

Seminar la Timișoara: Comunități locale în tranziție

Cu ce ne ocupăm timpul când nu suntem în grădină, sau prin bucătărie, sau plecați în vizită? Printre altele, cu organizarea unui seminar pe tema Transition Towns, moderat de Claudian Doboș – lector și formator în domeniul dezvoltării și tranziției spre sustenabilitate a comunităților locale.

Păi bun, și de ce scriu despre asta pe blogul Stanciovei? că doar Stanciova nu-i un “town” (oraș) și nici nu va fi, oricât încearcă Recașul să pară unul ;)

Pentru că termenul de Transition Town, adoptat inițial, pe când mișcarea a pornit prin Anglia și Irlanda, a fost lărgit, transformându-se în Transition Inititives – Inițiative în tranziție. Asta pentru a cuprinde și satele ecologice și comunitățile intenționale. (Ecovillages). Iar noi sperăm ca Stanciova să se califice cât mai curând pentru acest nume.

Vă invit să citiți mai multe despre acest seminar și ce se va discuta acolo în unul din celelalte locuri unde deja am scris despre el:

Blogul Timișoara în Tranziție
Blogul meu
Blogul lui Gab
Firdepir.ro
Un anunț pe dincolodebani.ro – în caz că vreți să dați o mână de ajutor
Grupul de Facebook

Acest seminar vă este prezentat de Transition Network și România în Tranziție, cu sprijinul Dincolodebani.ro, Pro Arta, Consiliului Județean Timiș și al Muzeului Bănățean.

Spre finalul întâlnirii, va avea loc o sesiune de food sharing: vă invităm să aduceți cu voi mâncarea preferata sau mancarea pe pe care ați pregătit-o cu propriile forțe sau o bautura specială preparată în casă. O vom împărți și ne vom bucura împreună de mâncare oferită cu drag.

Seminarul va avea loc în 21 aprilie (prima sâmbătă după Paște) în Timișoara, la sala Maria Terezia a Bastionului, începând cu orele 11.

Intrarea liberă. Vă așteptăm!

Duminica darurilor

Da, știu, scriu în reluare și nu prea nimeresc zilele. :)

Vreau să împărtășesc cu voi bucuriile unei zile de duminică, o duminică ce a pornit ca oricare alta, singura diferență fiind că s-a schimbat ora. Un soare frumos și cald ne aștepta deja afară când am ieșit în verandă; ne-am pregătit repede și-am plecat spre “cartierul” Matița, pe unde n-am prea umblat, unde am fost invitați de Miri.

Am trecut pe la Teo, s-o luăm și pe ea. Bobi ne aștepta leneș, Maria o aștepta pe Teo cu o oală de lapte cald, noi am inspectat un pic plăntuțele din răsadnița din spatele casei, unde, beneficiind de căldura dată de abundența gunoiului de grajd, toate cresc într-o veselie. Am primit câteva semințe de ruccola și un pachet de la o pomană, apoi am plecat mai departe.

La Miriana și Silvana am petrecut vreo două ore plăcute, povestind și alegându-ne semințe de flori și minunății de soiuri de legume tradiționale, pe care bunica lor le păstrează în fiecare an, cu sfințenie. Roșii roz, galbene, țâța-caprei, tot felul de dovleci și dovlecei, astea-s doar câteva pe care le țin minte. Am primit și căpșuni, pentru care nu mulțumim, că cică dacă mulțumești nu se prind. Dar putem în schimb să mulțumim tare frumos pentu punga mare plină cu alune pe care ne-a adus-o Silvana chiar înainte să plecăm.

Fiind aproape pădurea, am făcut o scurtă plimbare și până acolo, unde ne așteptau alte surprize plăcute: zambilele sălbatice erau deja înflorite, la fel și câteva anemone, iar spânzul de-abia ieșea (le recunosc după identificarea pe care-a făct-o Simona anul trecut). Ne-am bucurat enorm când ne-am întâlnit cu demult râvnita leurdă care totuși era încă așa de mică de am zis degrabă că luăm doar de gust. De gust am luat și niște untișor, era tare-tare mic. Mic, mare, cadoul nu se caută la dinți. L-am primit cu voioșie.

Pe drum prin pădure am apucat să mai povestim, am mai trecut încă odată pe la Teo și ne-a mai dat un plic de semințe pe care nu le-a găsit la timp să le pună în răsadniță așa că le-am adoptat noi: vinete chinezești!

Sentimentul de recunoștință pentru toate darurile încolțise deja demult, dar rămânând singuri în drum spre casă și observând cum atât geanta mea cât și rucsacul lui Gab erau pline de daruri, recunoștința mea a răzbit deja la suprafață și-am zis: tu îți dai seama că am plecat cu mâinile aproape goale și ne-am întors cu toate astea? Cum se poate?!

M-am gândit că pot mulțumi pentru asta dând mai departe o parte din bucuria noastră, deci iată:


Acum, după ce am revăzut pozele, îmi dau seama că toate darurile au parcă o conotație simbolică: din semințe pornește viața, pomana e o comemorare a unei vieți trecute. Unele din semințe au ajuns la noi de la oameni exteriori satului, prin omul datorită căruia am cunoscut satul. Alte semințe sunt de la oameni ce trăiesc aici de-o viață. Leurda și untișorul sunt daruri ale pădurii, urzicile și alunele sunt daruri ale grădinii (daruri, pentru că nu e nevoie să lucrezi nici pentru unele nici pentru celelalte, e suficient să le primești și să fii recunoscător)- daruri din grădina altcuiva și daruri din grădina noastră.

Părțile dulci din pachetul de pomană le-am mâncat grabnic, căci ne era foame când am ajuns.

Să-i fie țărâna ușoară.

Am plantat căpșunii.

Leurda cu untișor s-a transformat, pe seară în salată cu semințe de floarea soarelui, mere, ulei de dovleac, oțet de mere și brânză de oaie.

O parte din alune le-am dus vecinilor Cristina și Paul, care păreau că au avut, și ei, o zi minunată.

Urzicile mai cresc

Semințele așteaptă, și ele, pământul.

P.S.: Zicea Gab că recunoștința generează recunoștință. Așadar trimit recunoștința mea, o arunc în sus ca pe-un pumn de semințe, și sper să cadă pe sol fertil :)

Claca de sâmbătă

Sâmbăta asta am convocat lumea la o primă clacă pe anul ăsta, la noi în grădină. Workshop îi mai spune. N-am fost prea numeroși, dar harnici nevoie mare. Am început, desigur, prin a povesti un pic, pentru a ne cunoaște mai bine, apoi am trecut la mâncat, ca să avem energie (s-a dat pâine de casă cu maia și semințe, hummus de fasole uscată, plăcinte cu spanac, zacuscă și un super-bun gem de măceșe adus de Anca).

Cu burțile pline am trecut la acțiune: fetele s-au grupat la facerea unui strat înălțat gen “Hugelkultur” cu lemne îngropate -despre care am mai scris și aici, în formă de potcoavă (un keyhole mai îngust), iar băieții au tăiat lăstarii în livadă, și, mai ales, lăstarii mari ce umbreau exact unde era stratul nostru.

Pentru că nu am avut de unde să obținem alt pământ, am săpat baza stratului. Dacă făceam stratul direct pe iarbă ar fi ieșit mai înalt, dar e perfect așa, căci nici nu vrem să umbrească spirala care e în spatele său.

Am pus lemne uscate/putrede la baza stratului, am continuat cu alte uscături mai mici. Am descoperit astfel alt avantaj al straturilor înălțate cu lemne îngropate: valorificăm putregaiurile de prin curte fără să le irosim.

Am adăugat și iarbă uscată/putredă, greblată de prin grădină. Am udat-o bine, astfel că va începe prima să putrezească, fiind ca un "starter" și pentru lemnele de mai jos.

Dupa ce am acoperit stratul și cu pământul scos în prealabil (iarba cu rădăcinile în sus). Am mai adăugat un pic de nisip și foarte puțină mraniță, de-abia presărată pe deasupra.

Fetele învingătoare.
Se apropia ora la care era programată plecarea. Până în faza asta cred că ne-a luat cam o oră și jumătate, iar fertilitatea stratului estimez că va fi de minim 3 ani, maxim 6. Bine-înțeles că la suprafață voi adăuga constant materie organică (când vom tunde iarba, înainte să dea semințele, compost, mulch-ul din paie care va putrezi și el în timp). Eu zic că merită pe din plin!

După pauza de rămas bun și de masă, Gab m-a ajutat să mulcim cu ziare, în ciuda vântului care se pornise și ne cam încurca la treabă. Am pus ziarele, am udat, le-am prins cu nuielușe și cu bulgări. Asta pentru că m-am decis să nu sădesc încă. Straturile de ziar împiedică iarba nedorită să colonizeze stratul. Chiar dacă răsar, în timp, fără a avea lumină vor muri.

Ca să nu zboare paiele, ca stratul de mulci să fie mai gros și pentru estetică am adăugat paie. Stratul are cam 10 cm, dar îl voi da la o parte când voi sădi, și-l voi adăuga probabil în jurul plăntuțelor când acestea vor fi suficient de mari. Rolul paielor este să țină umezeală pământului (astfel nu vom fi nevoiți să udăm așa de des), să țină temperatura pământului mai constantă - variațiile mari zi-noapte fiind estompate și să împiedice lumina care-ar ajunge la buruieni; astfel acestea sunt mai puține (dacă ar fi doar paie ele ar răzbi, probabil, dar în număr mai mic decât dacă pământul ar fi gol).

Să vă mai zic despre beneficiile straturilor înălțate pe lemne putrezite- doar câteva:
-lemnele se vor umple de apă când e în exces și o vor elibera încet când nu va mai fi destulă. Am senzația că la Stanciova (și nu numai aici) orice picătură de apă merită conservată – și plasată unde e mai multă nevoie de ea.
-faptul că lemnele acționează ca o baterie pentru apă -absorbind-o și degajând-o crează o mișcare ca de respirație, mișcare care aerează automat solul. Un sol aerat este de preferat unuia compactat.
-lemnele și restul materiei organice va putrezi încet, eliberând căldură, ceea ce ajută plantele mai ales primăvara când solul e încă rece. Anul trecut, câteva răsaduri de roșii puse în spirală în primăvară au înghețat, pe când cele dintr-un strat înălțat au supraviețuit. Nu cred să fie coincidență.
-e un habitat pentru microorganisme benefice pentru sol. Cu cât un sol e mai plin de viață, cu atât acesta e mai sănătos și poate susține mai multă viață.

De ce formă de potcoavă și nu un strat dreptunghiular?

-pentru că în natură nu prea există linii drepte.
-forma folosește la maxim suprafața disponibilă. Un strat dreptunghiular în locul acela ar fi avut o suprafață mult mai mică.
-intrândul îmi permite accesul la mai toate părțile stratului, fără să calc pe pământ și să-l compactez.
-zonele de margine sunt cele mai productive. Oriunde se întâlnesc două medii, viața abundă: zonele de coastă, deltele, liziera pădurii; de aceea în permacultură se încearcă obținerea a cât mai multor margini.
-se crează mai multe microclimate diferite, ceea ce înseamnă că pot cultiva mai multe tipuri de plante în condiții mai aproape de “idealul” lor.

“Potcoava” are exteriorul orientat spre sud, iar intrândul și părțile mai abrupte sunt spre nord. Astfel vor exista două micro-climate: unul cald, cu sol mai nisipos (am adăugat nisip doar pe partea sudică) unde voi sădi morcovi, ceapă și cărițe (buni companioni) pe părțile laterale – acestea vor beneficia de drenajul bun oferit de strat, căci, cum poate v-am mai povestit, pământul la noi e compact și argilos, ceea ce nu le place deloc morcovilor și nici multor alte plante. Sus, pe “creastă” -care e totuși plată voi sădi dovlecei. Aceștia vor beneficia și ei de drenaj și lumină, dar vor și ține umezeală unei mari părți din strat. În capete voi pune năsturei – condurul doamnei, buni companioni pentru dovlecei, dar și comestibili și frumoși. Iar în părțile nordice voi avea microclimatul mai răcoros, unde voi sădi frunzoase -care nu au nevoie de lumină directă permanentă: spanac, salată, poate chiar sfeclă roșie pe care o voi cultiva pentru frunze, nu pentru rădăcină. Sper ca microclimatul să le priască și să prelungească perioada lor de cultivare, căci nu le prea place căldura.

Luni – a, uite, deja e luni!- sădesc partea nordică, pentru restul mai aștept. Poate că pun totuși și ceapa.
Tot luni vă povestesc și ce zi minunată ne-a oferit (și) azi Universul, zi pentru care sunt profund recunoscătoare (chiar sună a clișeu, dar cum să spun altfel când chiar așa este?) Aș scrie și despre asta tot acum dar sunt cam somnoroasă și e târzior deja.

Sper să vă bucure mica noastră incursiune în căteva tehnici de permacultură – chiar dacă nu foarte detaliată. Voi mai scrie când facem stratul-potcoavă mai mare.

Mulțumesc, încă odată, echipei harnice care a venit sâmbătă să ne ajute. Ați fost tare drăguți și vă așteptăm la recoltat, dar și cu mult înainte de asta. :)

Echinocțiu fericit!

Astăzi, ziua este egală cu noaptea oriunde în lume; noi suntem la trecerea dinspre anotimpul rece la cel cald. Soarele, în mișcarea sa aparentă pe cer, se află exact pe ecuatorul ceresc.

Asta da zi specială, nu-i așa?

Pentru multe culturi, această zi e prima din calendar. Așadar, sărbătorim și noi sădind micile semințe în pământul care începe să zvâcnească a viață și vă dorim tuturor o primăvară fericită!

P.S.: Cu ocazia asta m-am uitat ce-am făcut acum un an de echinocțiu.

Pâine cu maia

Experimentele în domeniul panificației au continuat zilele acestea la Stanciova nr. 258. De data asta am încercat din răsputeri să folosesc maiaua pe care-am crescut-o acum câteva luni și cu care mult timp n-am reușit să fac ceva cu adevărat bun.

Întorși de la București, unde am fost și la atelierul de făcut pâine susținut de Iulian (de fapt am ajuns doar în ziua doi, la atelierul de făcut și mâncat pizza), am mai prins niște mișcări și proporții de folosit în cazul aluatului de pâine făcut cu maia.

(Ce e maiaua asta?)

De data asta am reținut destul de ușor: la 100% făină se pune 10% maia (care e hrănită cu făină și apă, fifti-fifti), 60% apă (pentru noi, începătorii, că se poate pune și mult mai multă) și 2% sare. Sarea e importantă, că de n-o pui, nu crește aluatul.

Am mai reținut parțial și cum se împătură aluatul (ăsta nu se frământă), după metoda strech and fold. M-am mai uitat și pe net, să-mi fie și mai clar.

Bun… și uite așa, sâmbătă am făcut două aluaturi. Unul a devenit blat pentru o pizza foarte bună, zic eu, mâncată la comun cu vecinii și musafirii (câti au mai rămas pe baricade la ora la care a fost gata pizza). Iar celălalt aluat l-am compromis. Nu a crescut destul iar eu, cu nerăbdare, l-am băgat la copt în mașina de făcut pâine (programul 10, care doar coace pâinea). Rezultatul – fiasco total. De fapt coaja era foarte gustoasă, dar pâinea a rămas doar cocă semi-crudă.

A doua zi am făcut din nou aluat din 600 g de făină, pe care l-am împărțit în două. Din jumătate am făcut o lipie destul de groasă (de vreo 2-3 cm grosime), în tigaie, care a ieșit bună-bună și-am și devorat-o rapid, fierbinte fiind, iar cealaltă jumătate am băgat-o iar la copt în mașina de pâine, de data asta asigurându-mă că aluatul era crescut. Rezultatul a fost o pâinucă mică-mică, dar nu mai mică decât cea făcută din 600 g de făină de cu câteva zile în urmă, când aluatul nu crescuse deloc. Ha-HA! am zis! deci cu suficientă răbdare se poate!

Așadar, am hrănit din nou maiaua, de data asta doar cu făină de secară (i-a plăcut la nebunie, s-a înfoiat ca o gogoașă furioasă), am amestecat aluatul (600 g făină, 60 g maia, 400 g apă! -am pus mai multă decât cele 360 recomandate pentru începători, deja mă umflu în pene ;) și 12 g sare). Am pus în aluat și niște semințe de in și de dovleac, l-am lăsat un pic, apoi am început să-l împătur, din jumate-n jumate de oră, uneori poate trecea mai mult sau mai puțin, dar cred că l-am tot împăturat de vreo 5 sau 6 ori. După care l-am plasat în cuva mașinii de pâine, în bucătărie unde, la noi, e frig. Asta până seara, când l-am băgat în cameră, unde, la noi, e foarte cald. Bine… l-am pus în colțul opus sobei, deci nu cred că i-a fost prea cald. L-am lăsat așa peste noapte, iar a doua zi când m-am uitat la el crescuse mult și era plin bășici la suprafață, pe care am decis să le lăsăm în pace, că arătau haios. Am considerat că a crescut deja prea mult, așa că nu l-am mai crestat (nici n-aș fi putut, că era prea moale aluatul). L-am băgat în mașina de pâine, dar nu i-am dat drumul, ci doar am lăst-o să încălzească un pic aluatul. Nu știu de ce, dar așa mi s-a părut ok. După 40 de minute de încălzit am pornit-o pe programul de copt care durează o oră, dar habar n-am la ce temperatură.

Noroc că e în cealaltă cameră mașina și n-am simțit pe de-a întregul mirosul, că mi-aș fi pierdut mințile… Când am scos-o – arăta minunat! doar că nu mai făcuse burtă în sus, crescuse prea mult înainte – am acoperit-o și am lăsat pâinea pe noptieră, lângă mine. Dragii mei, n-a fost ușor… Cunoașteți cu toții mirosul de pâine proaspăt coaptă, știți cum e de ademenitor… Dar pâinea asta miroase și mai bine!

Ei, am reușit să n-o mâncăm înainte de a se răci. La cină am pregătit bucatele: zacuscă, brânză de oaie, șuncă de casă, ketchup-ul făcut din roșiile noastre, castraveți murați primiți chiar azi, unt și dulceață de cireșe. Apoi am tăiat pâinea și am sărit în sus de bucurie când am văzut că n-a rămas cocoasă, că e aerată, elastică, e exact cum speram să iasă! I-am făcut repede o poză și-am trecut la masă. Oh, oh, ce bunătate! Mă gândeam că n-am fi ajuns să mâncăm așa bunătăți dacă rămâneam la Timișoara. M-am mai gândit și că mâncăm prea multă pâine, dacă e așa de bună… sper că după ce ne trece entuziasmul ne mai potolim.

Așa că am mai hrănit odată maiaua, ca să pun mâine de altă pâine, căci s-ar putea să primim musafiri :)

Iulian, deși sunt convinsă că suntem pe drumul cel bun, sunt curioasă să ne zici ce părere ai?

Făina de ghinde se întoarce

Am apucat în sfârșit să gustăm din făina de ghinde produsă după metoda rapidă pe care am descris-o aici.

Asta după ce a stat pe un raft din bucătărie timp de câteva luni bune.

Ce am încercat: pâine cu un sfert făină de ghinde și trei sferturi făină „normală”, de grâu. Totul făcut la o mașină automată (scuze Iulian: încă nu avem cuptor).

Rezultatul: foarte colorat și cu un gust plin, deloc amar.


Disclaimer: Punctele de vedere și opiniile exprimate aici îmi aparțin personal, nu implică pe nimeni altcineva, și îmi asum toată responsabilitatea pentru ele.